Autor:
Mihai Eminescu (1850 - 1889)
Anul aparitiei: 1904
Download:
EPUB,
MOBI,
PDF (39 pagini)
Online: http://ro.wikisource.org/wiki/Geniu_pustiu
E un fragment de roman, inceput de Eminescu, se pare, pe la vreo 19 ani, in studentie si neterminat, publicat postum.
Publicarea lui n-a fost lipsita de controverse. Criticul
Garabet Ibraileanu a protestat impotriva publicarii unei opere de tinerete, nefinalizate, pe care autorul n-a considerat de cuviinta sa o publice el insusi. Era de parere ca i se face un deserviciu lui Eminescu publicandu-i-l si expunandu-l astfel cu toate stangaciile inerente inceputului.
Intr-adevar, sunt vizibile stangaciile inerente inceputului: inceputul romanului care abia incepe sa se contureze, neavand un fir narativ unitar sau mai multe fire care sa se imbine, ci fragmente succedandu-se parca cu lipsa de coerenta din vis, inceputul formarii scriitorului inca adolescent si cautandu-si drumul si chiar inceputul limbii romane literare. Cu toate astea, romanul e interesant.
Eroul, Toma Nour, intalnit intamplator de narator intr-o carciuma din Bucuresti, ii starneste interesul prin fizionomia lui (era, cum altfel, frumos ca un demon); hotarand pe loc sa il faca eroul unui roman, naratorul incearca sa il cunoasca, intra in vorba cu el (prilej pentru Eminescu sa isi expuna ideile politice si mai ales sa critice societatea romaneasca a vremii); ajung sa se imprieteneasca si astfel sa descopere ca acest Toma Nour era un "geniu pustiu", cu sufletul gol, care pierduse capacitatea de a iubi si de a simti orice emotie (pare sa fie vorba de un fel depresie).
Asa se face ca, dupa moartea lui Toma Nour, naratorul intra in posesia memoriilor lui. Ele incep cu copilaria, apoi studentia clujeana cu prima dragoste urmata de prima depresie. Aici dai peste cate o scena neverosimila, absurda: o fata trage sa moara; in aceeasi camera, sora ei canta la pian; muribunda incepe si ea sa cante si canta pana isi da sufletul, ca un cantec de lebada.
Partea cea mai consistenta a memoriilor e insa despre anul revolutionar 1848 in Transilvania, cand Toma Nour ajunge in oastea lui Iancu si ia parte la luptele cu ungurii. Eminescu scria la vreo 20 de ani de la evenimente, la distanta la care suntem noi acum de decmebrie '89, insa nu mai putem sti in ce masura Eminescu cunostea si urma faptele si in ce masura se lasa purtat de imaginatia sa. Relatarea e plina de violente, de "crudelitati" cum zice el - omoruri, incendii, tentativa de viol si necrofilie - savarsite de honvezii unguri, dar intr-un caz chiar de romani, ca razbunare.
Btw, voi ce intelegeti din asta ?
[povesteste Toma Nour:]
În câmp mă întâlnii cu voinicii mei, între care şi Ioan. Ce frumos era el în acea sară... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu ţundra îndoită pe la grumaz şi dinainte, ast[fel] încât pieptul alb se vedea sub cămaşa de in, faţa palidă, dar dulce şi plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond şi lung îi cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră... Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant.
— Parcă eşti o fată! îi zisei, strângându-l la piept.
— Şi tu parcă eşti un băiat, zise el râzând nebuneşte.
Dar strânsoarea cea rece şi tare a mâinii lui atât de micuţe îţi dovedea că [ai] a face cu degete într-adevăr lungi, delicate, albe, însă pătrunse de măduvă de leu.
[...]
Eu îmi aşternusem ţundra jos şi dormeam cu Ioan, care-mi cuprinsese cu braţul gâtul meu şi adormise şi el.
[...]
Nu era decât o gaură mică, neagră-roşie, sub coaste, fără ca să curgă sânge din ea şi tocmai asta era cauza letargiei. Îmi apropiu gura de rană şi sug o dată cu putere, astfel încât gura toată mi se umplu cu sânge. Sânge negru şi-nchegat curgea şi din rană, pulsul începu a bate încet, încet şi Ioan îşi deschise ochii lui cei rătăciţi.
[...]
Faţa lui, ca alabastru săpat cu dalta în lungi gravuri de durere, era senină, dulce. Un nou leşin s-apropie. Capul lui se lăsă pe frunzele uscate... pulsul iarăşi încetă şi părea iar că expirase.
[...]
Mă uitam în faţa lui fără să ştiu ce să fac, nu mai da nici un semn de viaţă; nu eram capabil de nici o acţiune. Prin tăcerea de moarte nu auzeam decât împuşcăturile cele depărtate ale luptătorilor noştri, din care fiecare mă făcea să tresar, căci întâmplarea aceasta mă făcuse fricos. Îngenuncheat lângă el, eu împrejurasem cu o mână gâtul său, astfel încât, ridicându-l, capul spânzura după braţul meu: astfel mă uitam la el şi nu ziceam nimic, decât sărutam faţa lui ca alabastrul cu gura mea cea plină de sângele inimii sale. Faţa rămânea nemişcată, moartă; numai albeaţa ei contrasta ciudat cu petele sângeroaselor mele sărutări.
[...]
Apoi mă dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se răsfrângea pe faţa apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgând, curăţise şi dusese cu sine scursurile de sânge, astfel încât nu rămase decât capul cel blond, palid, c-o faţă albă ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închişi şi cu părul moale plutind şi răsfirat în undele apei. Faţa cea palidă şi slabă părea că surâde. Luai apă în pumni şi-mi spălai alături cu izvorul faţa care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă şi mi-l turnai în sân, care ardea, fundul apei se turbură şi deveni sângerat, mă aplecai pe suprafaţa ei şi sorbii în sorbituri lungi din apa turburată cu sângele lui, apoi băgând amândouă mâinile în izvor, scosei capul lui Ioan şi-l ridicai în lumina soarelui spre a mă uita lung şi cu durere la el. Îl aşezai în mormânt asupra corpului şi, acoperindu-l tot cu ţundra mea, ca şi când m-aş fi temut să nu-l doară bulgării, începui a umplea mormântul cu ţărână. În intervale îmi venea să mă culc şi eu cu el alăturea şi să las să cadă o stâncă de pe marginea gropii peste mine, or[i] gândeam să mă-mpuşc şi eu şi să sfârşesc cu mizeria ce se numeşte viaţă.
